De pe nas îi căzu o picătură de transpirație, ce sfârâi când atinse cimentul încins al peronului; și într-o secundă era ca și cum nu ar fi fost niciodată, picătura, o parte din el. Ar fi vrut sa știe când va veni trenul… dar privind în zare de sub umbra copertinei nu văzu decât lumină orbitoare. Întinzând capul ieși de sub perdeaua de întuneric, și fu din data străpuns de o durere înțepătoare. Trase capul înapoi sub copertină, își duse mâna la față, și constată că fusese curațit de transpirație - rămăsese o sare fină, care, dupa ce își frecă obrazul, se risipi în aer. Scoase batista pentru a se șterge și pe cealalta parte a feței, dar rămase țintit locului când revăzu sângele ce o îmbiba.

Dintr-o dată fu lovit de o rază de lumină, închise brusc ochii și văzu numai rozul pleoapelor în bătaia sălbatică a soarelui. Lumina reflectată de geamurile trenului, care tocmai intrase in stație, tăiase perdeaua de umbră care îl ascunsese.

-S-a stins umbra… se auzi o voce din spatele său.

Întredeschise pleoapele și văzu conturul alb al unei fete care părea să se scalde in lumina arzătoare ca într-o adiere răcoroasă. Fata trecu lin pe lângă el și se topi în lumina pe care ochii lui nu o mai puteau vedea, fu nevoit să îi închidă, și împleticindu-se căzu întins pe cimentul fierbinte al peronului. I se păru că aude un chichotit familiar. Își dezlipi corpul de pe suprafața încinsă sprijinindu-se pe genunchi si palme, dar simți cum toropeala îl împinge înapoi în jos. Fără a putea să își mai deschidă pleoapele încercă să își croiască drum spre tren, însă orice încercare era zadarnică; clinchetele metalice ale trenului păreau să vină din toate direcțiile, palmele îi ardeau, și, în toata disperarea sa, se împinse încotro putu, fără a-și da seama dacă se apropie sau se depărtează de marginea peronului. Simți cum o umbră îi acoperă creștetul, moment în care se forța să își deschidă pleoapele. Văzu în față roțile imense, metalice, decorate cu scris dantelat, ale unui vagon, ridică brusc capul și se lovi de scară. O voce amuzată râse amical deasupra sa, și atunci simți cum fu apucat de încheietura mâinii și tras în sus.

-Hai că pierdem trenul.

Mâna care îl ridicase îi ardea încheietura ca un fier încins. Dar înainte de a putea deschide din nou ochii pentru a-și vedea salvatorul, acesta se făcu nevăzut, iar el rămase pe scară, în timp ce trenul începu să se miște. Lumina inunda coridorul. De pe ușile deschise ale compartimentelor ieșea destulă umbră încât să se poată distinge conturul vag al acestora. Începu să treacă de la un compartiment la altul, încercând să își găsească locul… Plăcuțele de deasupra banchetelor erau neinscripționate, dar biletul era și el gol.

Perdeaua trasă dădea o atmosferă ocrotitoare micii încaperi. Luând loc se lipise de perdea pentru a se înfrupta din umbră. Își sprijini capul în palmă și incepu să își lase mintea să alunece… Își aduse aminte cum începuse ceea ce se sfârșise astăzi. Era o amintire depărtată peste care cele doua decenii trecute se așternuseră ca o pânză de paianjen. Era într-o excursie cu clasa, poate pe drum spre mare, iar în ziua aceea atmosfera îl apasase aproape precum și astazi…

Gălăgia colegilor îl facuse cu atât mai iritat de înghesuiala în care era obligat să stea. Se ridicase de pe locul său și ieși din compartiment, strecurându-se din ce în ce mai departe prin mulțimea murdară a coridorului. Printre formele pestrițe ale țigăncilor începuse să zăreasca brațe si piepturi decorate în albastru si înrămate în aur. Și pe parcurs ce continuă să fugă de apăsarea compartimentului; nemulțumirea și scârba față începură să se preschimbe în frică. Mergând mai departe ajunsese în locuri din ce în ce mai înunecate, până când, cuprins de fiori, deschise ușa celui mai apropiat compartiment și se așezase în fața ultimului chip prietenos dinaintea abisului.

Fata zâmbise amical, și aparent se bucurase de prezența lui. El nu putu decât să se întrebe cum suporta ea topoarea si mizeria din jur. Uitâdu-se în ochii ei, văzuse cum în ondularea lor urmăreau o suvita de păr ce flutura în vânt. Privind în sus văzuse geamul întredeschis, si înțelese cum fata își crease o oază de aer proaspat. Dar totuși insula ei de tihnă nu o putea proteja de oamenii din jur - gândise es. Iar în mijlocul acestui gând văzuse cum fata zâmbea lumii de afară. Ușa se deschisese, iar lângă ei se așezaseră doi tineri bronzați cu pielea scrisă. În timp ce fata încera să converseze, el văzuse cum noii veniti îi răspundeau cu priviri lascive și o dezbrăcau cu ochii. Temându-se pentru ea, încercase să își încipuie că ea știa ce face… Și gândul îi fusese intrerupt de râsul amical al tânărului scris cu cântece de desfăț. Glumeau amândoi despre cum o priviseră, erau doar foarte mirați de modul în care îi invitase înăuntru. Iar apoi, în buna dispoziție a discuției, își dădu seama cum bunăvoința ei dizolvase tot ce îl apăsa. Își luă adio de la fată și de la tinerii simpatici, și plecă plin de speranța înapoi în lumea din care venise.

Dar pe drumul lung spre grupul său, gândurile i se încețoșaseră. Așezat din nou pe locul său de la geam în bătaia soarelui și gălăgia colegilor, era convins că fusese doar credul, lumea din jur era înveninată… Și pe fereastra trenului intrat în curbă parca văzuse în depărtare cum mâini mari, întunecate, scrise cu câtece de moarte ce se prindeau adânc în părul fetei - și cum fața ei chinuită își înneca țipetele în sticla sleioasa a geamului.

Ușa compatrimentului se deschise și o tânără aparent foarte bucuroasă se așeză în fața lui. I se păru încântătoare, deși paloarea pielii și părul auriu parcă radiau lumină și deranjau atmosfera umbroasă a compartimentului. Ea, după ce iși aranjă fusta îi zâmbi prietenos:

-Frumos, nu credeam că ai să-ți găsești singur locul.

El o privi mirat.

-Nu mai spune, știi tu că ăsta e locul meu?

-Păi e în fața locului meu, raspunse ea zâmbind.

-Frumos, frumos. Și locul tau e în fața mea, nu?

-Tot timpul… De data asta pe un ton mai grav, care îl făcu să ridice mirat sprâncenele. Se gândi măcar să dezamorsese gluma cu încă una. Îi întinse biletul (gol):

-Ia uită-te bine aici, să nu cumva să fi citit greșit.

-N-am nevoie să îl văd. Și îi împinse mâna zâmbind dinnou, știu foarte bine cine ești. Atingerea ei îl ustură un pic, însă dincolo de aceasta se puteau simți degetele fine și mișcarea lina, ce se potriveau prea bine cu ochii ei prietenoși.

Îi făcea plăcere prezența fetei, îi placea privirea cu care se uita pierdută pe după draperia pe care o dădea la o parte încet. Și mai ales îi plăcea zâmbetul ei, care emana complicitate. Își ținea mâna subțire pe masuța rabatabilă de sub geam, ocazional își trosnea câte un deget, trădand o ușoara emoție și o familiaritate neobișnuită. Pielea albă și prietenia care radia din fiecare gest al fetei parcă îl invitau să se apropie; își mișcă mâna încetul cu încetul înspre a ei, tot trăgând-o înapoi și tot punând-o un pic în față. După mult timp, tot concentrându-se asupra mișcării, constată că nu avea nici un motiv aparent pentru a își retrage mana, începu să se simtă ridicol. Fata, dacă remarcase ceva, nu o arăta, fiind preocupată exclusiv de peisajul de afară. Își văzu mâna aproape lipită de a ei, și își aduse aminte de usturimea pe care o simțise când îi atinse ultima oară pielea… Iar dintr-o dată îi alunecă privirea pe propria sa încheietură, unde văzu o arsură adancă. O trase repede înapoi spre a o bandaja, scoase batista din buzunar - și simți un gol în stomac. Fata, dacă atunci când mâinii ei i se dădeau târcoale parea complet indiferentă, acuma se uita țintă la batista insângerată.

-Va trebui curățat.

El, speriat și mirat de intervenția ei se ridică brusc în picioare și aruncă batista pe geamul întredeschis în partea de sus. Ea, privindu-l de jos surâse:

-Nu batista…

Tresări de spaimă.

-De-acum în colo poți să te aștepți să înteleg. Si zâmbi ca și un copil care pregătește o surpriză, iar dupa o pauza adaugă: Și tocmai pentru ca e de înțeles ai tu biletul.

Felul în care vorbea nu îi lăsau nici un capăt de care să apuce discuția… El rămase uimit în picioare, în timp ce ea reveni la contemplarea clădirilor care devenau din ce în ce mai mici, și aruncau din ce în ce mai puțină umbră pe drumul trenului. Nici nu își dăduse seama că fata dăduse perdeaua la o parte; vru să o tragă înapoi, dar ea o ținea încolăcită sub ceafă. Așezându-se își trecu mâna într-o mișcare de mângâiere peste a ei, și așteptă reacția fetei. Pare-se că era ceva incredibil de interesant afară; se uită și el, și în afară de blocurile a căror înălțime scădea îngrijorător, lăsând din ce în ce mai multă lumina să ajungă în compartiment, nu văzu nimic. Se întoarse și prinse mâna fetei intr-a sa. Ea, dupa ce mai stătu cateva momente neclintită se întoarse ușor spre el, și spuse - zâmbind, ca de obicei - dar parcă mai veselă decât până acum:

-Vezi, dacă mă atingi tu nu doare

Și dădu să se întoarca înapoi la contemplarea peisajului, în schimb parcă se răzgândi, se întoarse cu tot corpul spre el, și îi trase mâna înspre piept, o apucă cu grijă cu ambele palme, și și-o duse spre față sărutându-i ușor încheietura. Apoi îi puse mâna pe măsuță și privind, de parcă tocmai ar fi făcut ceva interzis, continuă să admire peisajul.

-Cum te chema?

O întrebă el.

-Sincer, nu mai știu… Și întristându-se ușor: Iar dacă ți-ai fi amintit tu, n-ar mai fi trebuit să mergem cu trenul.

Dar zâmbi iarăși, trosnindu-și ușor gâtul. Simți cum îl învăluie fericirea și ușurimea ce radiau din ea… Dar nu dură mult; începu să fie deranjat de răstimpurile din ce în ce mai lungi între momentele când umbra vreunei clădiri îndeajuns de înalte îl apăra de razele soarelui. Deși observă spre marea sa mirare că arsura de pe încheietură dispăruse, era convins că va revedea piele arsă, dacă nu avea să se protejeze de lumina clocotindă.

-Poți, te rog, să tragi perdeaua?

Primi în schimb o privire mirată.

-Doar nu crezi că m-am chinuit să o trag la o parte ca să am de unde să o pun la loc… Și apucă strâns ghemotocul făcut din perdeaua trasă.

Oricum nu mai conta, cu sau fără perdea, după ce vor fi ieșit din oraș lumina avea să ardă întreg compartimentul. Cuibul de beton al orașului se rărea, iar trenul se îndrepta spre pustiul luminii. Protecția norilor negri de fum și ea să dispară în curând, lăsând razele să facă tăieturi curate în tot ceea ce loveau. Și dintr-o dată cerul de ciment îl chemă înapoi, pătura dogoritoare a orașului i se părea infinit mai tandră decât lumina care acum frigea până pe sub oase. Se ridică și ieși din compartiment. Orbit de lumină se conduse cu mâinile înspre capătul coridorului, unde găsi ușa vagonului. O deschise, trase adânc aer în piept, pregătindu-se pentru salt - și în ultimul moment simți că este cuprins de flăcări, și strâns la piept, sub suflul dulce și răcoros, ce tremura, asemeni vocii:

-Te rog, stai!

Scrâșni din dinți.

-Da, doare; pentru că fugi.

Întredeschise ochii și văzu un strop de lumină scurgându-se pe obrazul alb al fetei:

-Eu nu te țin. Eu sunt a ta… Dacă vrei, vei sări, și eu va trebui să cad cu tine.

“Mulți vor fi curățiți, albiți, și lămuriți, iar cei nelegiuiți se vor purta ca cei nelegiuiți; toți cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înțelepți vor intelege.”